OpenBooks.ro

Intrucât Andrei Pleșu este una dintre cele mai mari personalități ale culturii române contemporane, abordarea uneia dintre scrierile sale reclamă o doză de curaj intelectual (tot astfel după cum – între noi fie vorba -  demersul de a scrie o recenzie la una dintre operele sale reclamă o doză de obrăznicie). Este ca și cum te-ai pregăti să plonjezi într-un lac răcoros de munte, sărind de pe o stâncă aflată la o oarecare înălțime. Ți se strânge un pic inima, dar răsplata este pe măsură.

Asumându-și condiția de intelectual, Andrei Pleșu plonjează el însuși în necunoscut, și nemulțumindu-se a pitroci teme cu un grad mai mic sau mai mare de banalitate, abordează o temă pe cât de fascinantă pe atât de dificilă. Până la urmă, ce poți îndrăzni să afirmi referitor la niște ființe despre care până și Sf. Scriptură vorbește cu atâta zgârcenie? Ei bine, Andrei Pleșu reușește să dezvăluie (cel puțin o parte) din misterul de care sunt înconjurați acești mesageri înaripați, ființe ale intervalului menite a ne apropia „spațial” pe noi de Dumnezeu și pe El de noi, așa cum rezultă și din Scara lui Iacov.

Clasele de îngeri cu accent special pe cea a îngerilor păzitori, limba îngerilor, dacă și în ce fel pot oamenii atinge statutul îngerilor și alte teme la fel de interesante își găsesc popasul pe filele scrise în limbajul savuros și accesibil cu care ne încântă întotdeauna autorul.

Avertisment! Andrei Pleșu nu este dogmatic și nici nu veți găsi cumva vreo „rețetă” de genul „Cum să intri în contact cu îngerul tău păzitor – Ghid practic” sau vreo fisă a postului de-ale Arhanghelului Mihail. Pentru asta există suficiente cărți de duzină precum și televizorul. Andrei Pleșu ne invită ca, citindu-l, să ne construim propria opinie ce poate fi identică, asemănătoare și – de ce nu- contrară cu a lui.

Reușind prin abordarea exemplară a acestei teme să confirme încă o dată adevarul celor spuse de Domnul Hristos – „cine caută găsește și cui bate i se va deschide” , Andrei Pleșu ne invită și pe noi să facem același lucru. Vom descoperi la final că, preocupându-ne de îngeri, vom ajunge să-L cunoaștem un pic mai bine pe Dumnezeu.

Scris de: Dan Coșniță

Jurnalul fericirii este jurnalul unui pelegrin.  Călătoria lui se face în salturi între lumea fizică şi cea spirituală şi întâmplările relatate sunt anacronice pentru că protagonistul vorbeşte despre lumea în care s-a nascut, a crescut, a învăţat şi a pătimit ca despre o lume în care a fost un musafir prea empatic. Fizic este în cea mai mare parte a cărţii întemniţat, torturat sau batjocorit dar spiritual cutreieră pământul prin lentilele celor mai emblematici scriitori pe care timpul i-a consacrat.

În pelerinajul său, Nicolae Steinhardt nu se oboseşte să care lucruri ce nu vor trece testul veşniciei şi al transcendenţei, aproape ducând o luptă cu prostul gust, şmecheria şi opulenţa miticilor autohtoni. Croşetează la un loc istoria, filosofia şi teologia pentru a le aduce pe un altar zidit din versuri şi versete. Şi cel mai frapant e modul în care face cele mai complicate şi profunde idei să pară atât de naturale şi de la îndemâna oricui. De fapt, călătoria lui spirituală şi evadările din trup le face nu printre pereţi sau gratii, ci printre cărţi şi poezii.

Altminteri, Jurnalul fericirii e un bildungsroman, relatând povestea naşterii din nou a copilului educat în Bucureştiul interbelic ce ajunge să moară faţă de el şi de lume într-o celulă supraaglomerată a unei închisori comuniste. E povestea lui Alexandr Soljenitzn, Viktor Frankl sau contextul poveştii lui Mandela. E povestea celulei 34 în care descopera fericirea. E materializarea spuselor lui Isus: “Duhul este Cel Ce dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic.” (Ioan 6:63) El poartă în povestea lui povestea românilor sau a creştinilor, aşa cum aşteaptă ea să se petreacă.

În plan material, inamicul pelerinului nostru şi al vieţii lui metafizice este reprezentat de regimul comunist care încearcă să zdrobească un spirit colectiv care nu face decât să se redescopere în văgăunile ferite de lumina zilei. Greşeala miticilor a fost că în acest infern subteran, unde chinul avea ca scop uciderea umanităţii din sufletele celor captivi, s-au găsit oameni care îşi răstignisera deja sinele. Deţinuţii se învăţau unii pe alţii limbi străine, poezii, îşi povesteau romane şi se rugau unii pentru ceilalţi. În loc să se omoare unii pe alţii pentru pâine şi medicamente, ei îşi ofereau bucuroşi unii altora cele mai de preţ comori. Se iubeau, se onorau şi în cele mai penibile şi josnice momente râdeau cu poftă.

Jurnalul fericirii este comoara lui Nicolae Steinhardt, o colecţie de perechi de ochelari şi privelişti asupra vieţii, din momente antologice. Şi el ne face cadou nouă o poveste de succes, pe care toţi o putem îmbrăţişa dacă ne deschidem larg inimile – atât de larg încât să putem să ne răstignim şi noi păcatul din inimă şi să ne renaştem liberi. Aşa cum ne aminteşte el: Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea.

Scris de: Stefan Coman

Deşi controversat în mai multe rânduri, acuzat că a furat povestea, Charriere a avut un success răsunator cu romanul său Papillon.  După ce a vândut mai bine de un milion de exemplare în primul an, la nici 4 ani de la prima publicare a romanului, se realizează şi filmul după această carte, avându-i ca actori principali pe Steve McQueen şi Dustin Hoffman.

Papillon este porecla primită de Charriere datorită fluturelui tatuat pe piept, iar firul epic este reprezentat de acuzarea pe nedrept a acestuia, în urma unei înscenări, trimiterea lui în Guyana Franceza şi multele sale tentative de evadare din Guyanele Franceză şi Engleză şi, mai apoi din Columbia.

Deşi e folosit un limbaj simplu, fără multe descrieri sau amănunte, în spatele acţiunii se ascund principii şi lecţii de viaţă extraordinare. Pe de o parte, cea mai evidentă parte a romanului arată o ambiţie aproape nebună a lui Papi de a-şi face drum spre libertate şi, oricare ar fi fost riscurile, întotdeauna şi-a găsit drumul spre visul lui. Pe un plan secundar am rămas uimit de principiile prieteniei. Am văzut o loialitate care mergea dincolo de dreptate, am văzut cum pentru visul unui singur om s-au luptat şi şi-au riscat vieţile mulţi oameni, neaşteptând nici un fel de rasplată, totul ca răspuns al unei prietenii oneste din partea lui Charriere. Papillon a fost un roman al prieteniei, un roman unde am învăţat ce înseamnă prietenia şi cât de departe sunt limitele acesteia.

Capitolul care mi s-a parut cel mai fascinant a fost când, dupa prima lui încercare de evadare, Papi a fost dus la recluziune (carceră), un loc al liniştei, al foamei, un loc în care noţiunea timpului se pierdea, erai desocializat, îmbolnăvit, şi, în medie, termenul de supravieţuire era de 3 luni. L-am văzut pe Papi confruntându-se cu propriile gânduri, l-am văzut numărând paşi şi visând. Ajunge la un moment dat aproape în pragul nebuniei, când îi este înjumătăţită raţia de mâncare iar celulei sale îi sunt trase obloanele astfel încât lumina să nu mai poată pătrunde. Probabil acesta e cel mai static capitol, însă cu cea mai multa substanţă, recluziunea, locul care era conceput pentru a descuraja încercările de evadare, ajungând să fie una din cele mai puternice motivaţii de a pregăti o nouă tentativă de evadare.

Drumul lui Papillon este lung. Ajunge să fie ajutat de tâlhari leproşi şi trădat şi jefuit de maici, se integrează într-o comunitate de indieni, iar la final este inchis pe Insula Diavolului de unde încearca din nou să evadeze.

Papillon este o lectură uşoară, însă un roman care care te prinde uşor, este o carte stimulantă şi energizantă.  A fost o lectură care m-a ajutat să-mi conturez anumite principii şi să renunţ la unele prejudecăţi iar la final, am realizat ca a fost mai mult decât un simplu câştig de moment, a fost o investitie în propriile-mi principii şi valori.

Scris de: Ionut Andrisan

De trebuinţa şi iscusita zăbavă a cetirii acestei cărţi este o „întâlnire miraculoasă” cu un maestru al misterului şi revelării, şi este din fericire, inevitabil, răscolitoare şi  determinanta cultural şi spiritual. El este omul Andrei Pleşu, un autor savuros, ce te împărtăşeşte şi contaminează cu o gândire  profundă, superioară, ce-şi  trage sevele dintr-un izvor al onestităţii culturale, al muncii asidue de instruire dar mai ales al credinţei creştine. Cea din urmă, cred eu, i-a articulat gândirea genial, şi i-a dăruit lumina unei relevanţe nesupuse relativităţii gândirii  postmoderne.

„Despre frumuseţea uitată a vieţii”, este un „mic compendiu de înţelepciune cotidiană”, atipic manual de bun simţ şi educaţie civică. Este scrisă într-o manieră colocvială nelipsind inserţiile umoristice, ironice şi chiar caustice. Pentru cei cu „năravul culturii” satisfacţia este deplină. Maestrul ne poartă discret pe aleile istoriei filosofiei, teologiei, sociologiei, artelor plastice, locuri împodobite cu chipurile luminate ale lui Isus, Pavel, Pascal, Ioan Gură de Aur,Ţutea, C.R. Motru, Goethe şi mulţi alţii.

Valoarea acestei lucrări se datorează într-o mare măsură laturii sale pedagogice, aspect însoţit de o mare forţă sensibilizatoare care te transpune într-un  învăţăcel  determinat să-şi depăşească condiţia. Fiecare eseu este o  altă oglindă aşezată în faţa ta ce te ajută să te regăseşti de nenumărate ori în stadii pozitive sau negative, astfel, te surprinzi angajându-te să persişti sau schimbi ceva. Aceasta este şi ideea centrală a cărţii: reforma morală şi instituţională a României care trebuie să înceapă cu reforma individului, de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial.

Pe final pentru a-mi asigura demersul motivant al lecturii, citez câteva fragmente pilduitoare: „Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lauda cu o genuină evlavie splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da…Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.”

Lectura plăcută şi devenire rapidă!

Scris de: Mihai Ariton

L-am întâlnit pe Seamus Heaney în Cărtureşti în timp ce mă aflam în căutarea unei cărţi de poezie potrivite pentru o după-masă de duminică însorită. Nu m-a dezamăgit deloc. Un irlandez care simte cu pămîntul de sub picioarele sale şi cu apa ce îi limitează universul naţional. Un poet care scrie fără să aibă nevoie de ampicilină într-un stil foarte fluid şi circular. După ce am închis cartea am rămas cu senzaţia că ştiu mai multe lucruri despre locuri pe care nu le-am văzut niciodată.

Sfântul Kevin şi mierla:

“Se spune că pe vremuri, sfântul Kevin se ruga, în genunchi, cu braţele întinse în formă de cruce. Asta se întâmpla la Glendalough, într-un complex monastic nu departe de locul unde trăiesc eu. Aşa, cum se ruga sfântul Kevin, o mierlă a confundat braţele sale cu vreo încrengătură, s-a aşezat pe ele, a depus ouă şi a început să le clocească de parcă ar fi fost pe o ramură de copac. Kevin, copleşit de milă şi constrâns de credinţă să iubească viaţa din toate creaturile Domnului, a stat nemişcat zile şi săptămîni, până când din ouă au ieşit puii de mierlă şi până când aceştia au învăţat să zboare. Această imagine care surprinde punctul de întâlnire dintre natural şi ideal, mi se pare a fi esenţa poeziei.”  ( Seamus Heaney)

I

Aşadar era Sfântul Kevin şi mierla.

Sfântul îngenunchează cu braţele întinse în

chilia lui, dar chilia este atât de îngustă încât

opalmădeschisă în sus iese pe fereastră, ţeapănă

ca o grindă, când vine o mierlă

şi-şi face cuib în ea, şi se asază să ouă.

Kevin simte ouăle calde, pieptul micuţ, capul

strâns sub aripă, ghearele, se simte

el însuşi prins în veşnicie ca-n plasă,

şi înduiosat se milostiveste: va trebui să-şi ţină mâna

ca pe o creangă, afară în soare şi ploaie, săptămâni întregi

până când puii vor ieşi din găoace, vor creşte şi-şi vor lua zborul.

II

Şi pentru că oricum totul e închipuire,

închipuiţi-vă că sunteţi Kevin. Care e el:

cel ce s-a uitat pe sine sau cel mereu chinuit

de la gât până jos prin dureroasele braţe?

Sunt degetele adormite ale lui? Îşi mai simte genunchii?

Ori, poate, golul orb subpământean

s-a strecurat prin el, înfiorându-l? Înţelege distanţa?

Singur şi oglindindu-se limpede în râul adânc al iubirii

„pentru muncă, nu pentru a primi răsplată” se roagă –

o rugăciune pe care trupul său o rosteşte până la capăt

căci s-a uitat pe sine însuşi, a uitat pasărea,

şi, pe malul râului aşezat, a uitat chiar numele râului.

Seamus Heaney spunea în 1995: Preţuiesc poezia pentru că face posibilă o comunicare fluidă, naturală între centrul creierului meu şi circumferinţă: Între băieţelul care auzea la radio numele oraşului Stockholm şi bătrînul care este acum în acest oraş, în cea mai importantă clipă a carierei sale.

Scris de: Gabriel Macovei

Am citit cartea asta la recomandarea unui prieten boem, încercând să scap de frustrarea cauzată de auzirea citatelor din Tolstoi de diverse personaje, în diverse ipostaze. Mi-am zis că ar fi bine să am habar de ceva scris de celebrul scriitor rus, sperând să scap de mina visătoare abordată de faţa mea la auzul citatelor mai sus amintite. Am început lectura cu un bagaj de prejudecăţi mioritice cu privire la cultura rusă şi la ruşi, în general. Ce am găsit urma să-mi schimbe concepţiile.

Învierea urmăreşte traseul celor doua personaje principale Nehliduov, un nobil rus, bine văzut în societatea de rang înalt, şi Maslova, o femeie aparţinând unei case de toleranţă (bordel) . Tema cărţii are de a face cu renaşterea spirituală, morală a acestor două personaje. Transformarile lor, situaţiile şi întâmplările prin care trec sunt de o veridicitate extremă, specifică de altfel operei autorului.

Se pare că, într-o oarecare măsură, Tolstoi se transpune în Nehliudov, întrucât există destul de multe similarităţi între cartea Învierea şi biografia acestuia.

Nehliudov încearcă să-şi ispaşească un păcat al tinereţii, acest proces declanşându-se chiar din prima parte a acţiunii, unde în calitate de jurat este pus în situaţia de a influenţa procesul Maslovei, care e acuzată de crimă şi furt. Verdictul, sau mai degrabă felul în care s-a ajuns la verdict, i se pare revoltător şi nejustificat aşa că încearcă, prin forţe proprii, să o salveze pe Maslova.

Acţiunii scriitorul îi ataşează o serie de observaţii cu privire la societatea acelei vremi, a sistemului juridic şi se remarcă prin cele privind sistemul bisericesc. Aceste observaţii i-au adus excomunicarea din cadrul Bisericii Ortodoxe şi au făcut vâlvă în vremea respectivă.

În concluzie, citind Învierea, te alegi cu o privire de ansamblu asupra unei societăţi aparte, vei fi surprins de descoperirea faptului că, în timp, principalele probleme umane se conservă, si de ce nu, vei putea cita din Tolstoi ca unul care a şi citit ceva de el.

Scris de: Corneliu Paraschiv

John Grisham este un scriitor american contemporan, baptist moderat, politician, autor a peste 23 de opere care i-au adus renumele de cel mai bun autor de thrillere cu tematica juridică. “Avocatul străzii” este best-sellerul scris în 1998 şi conturează cel mai bine înclinaţia, poate pe fond religios, a autorului către descrierea categoriilor marginalizate.

La o primă privire romanul pare circumscris ineditului şi bizarului sau titlu. Alăturarea celor două cuvinte creează confuzie, ambele proiectându-şi reciproc sensuri peiorative. Nu  poţi decide care din ele domina sensul expresiei. Te întrebi automat ce prevesteşte imixtiunea “avocatului” în toposul periferic-urban, lumea “străzii”.

Încă din incipit sunt schiţate cele două lumi ale romanului, lumi care în mod ironic se suprapun peste titlu. În liftul unei importante firme de avocatură din Washington DC  se află un “om al legii” şi un “om al străzii”. Diferenţele sunt uriaşe, opulenţa avocatului celebru nu lasă nicio şansă cizmelor de cauciuc şi mizeriei cerşetorului. Relaţia de putere se va inversa curând, cerşetorul sechestrând 9 avocaţi pe care îi ameninţă cu un pistol şi cu o încărcătură de dinamită. Derularea acţiunilor pune cititorul în faţa unui veritabil proces ad-hoc de justiţie socială. Cerşetorul negru se erijează pe rând în avocat şi procuror al străzii. Pledoariile şi acuzaţiile lui au ca obiect responsabilitatea oamenilor bogaţi faţă de oamenii fără adăpost, fără hrană, condiţii de salubritate.

Dialogul părţilor generează o trezire a altruismului şi sentimente de vinovăţie din partea avocaţilor şi confirmă stereotipurile cerşetorului faţă de comportamentul nepăsător al primilor. Farmecul scenelor este dat de amplele introspecţii ale avocatului din lift, sechestrat şi el împreună cu ceilalţi 8. Atacatorul este ucis, cei prezenţi fiind uimiţi de faptul că acesta nu a cerut nicio recompensă ci singura lui revendicare fiind speranţa propagării unui ecou altruist în rândurile “victimelor sale”.

Protagonistul romanului, Michael Brock, este marcat de eveniment şi încearcă să stabilească posibile legături dintre evacuarea cerşetorului DeVon Hardy şi firma de avocatură Drake&Sweeney. În cele din urmă afla că evacuarea fusese ilegală, că cei în cauză aveau dreptul la despăgubiri şi că dosarul acestui caz se află în arhivele companiei sale. Va fura acest dosar, moment ce marchează atât începutul declinului sau din poziţia de privilegiat social cât şi adoptarea unei noi filosofii de viaţă. Divorţul soţiei, distanţarea prietenilor, înstrăinarea familiei par să îi ofere libertatea necesară implicării totale în problemele străzii.

Se va implica emoţional, financiar, îşi va petrece majoritatea timpului în centrele de adăpost şi în cantinele sociale, alternând consultanţa juridică cu prepararea supei. Concomitent trebuie să facă faţă unui dublu proces în care este şi învinuit şi acuzator. Chiar dacă în urma acuzaţiei de furt îşi va pierde temporar dreptul de a profesa, va obţine plata unor daune substanţiale pentru cei evacuaţi ilegal. Michael Brock va demara un plan amplu de cooptare în regim pro bono a principalelor firme de avocatură din Washington DC şi le va coagula eforturile în beneficiul oamenilor străzii. După treizeci de zile de transformări radicale, Brock  îşi enunţa noul crez juridic: “Drepturile oamenilor străzii puteau fi protejate, dacă ajungeau până la noi. Iar vocea lor putea fi auzită prin noi.”

Romanul este o capodoperă pentru că scoate în evidenţă un drum iniţiatic rar întâlnit. Un avocat celebru aparţinând elitei, respinge şi condamna lumea străzii atât la nivel cognitiv cât şi atitudinal. Stereotipurile sale sunt extremiste. Cursul evenimentelor îl va găsi la final într-o ipostază diametral opusă, descrisă perfect de motto-ul romanului “Dama cu camelii” de Alexandre Dumas fiul: “Nu sunt apostolul viciului dar mă voi face ecoul nenorocirii nobile oriunde o voi auzi pocăindu-se.”

Cartea este construită într-un spectru conceptual abundent care permite escaladări polivalente  fie religioase, fie sociologice, juridice ori civice. Rămâne la latitudinea cititorului să constate dacă problemele “străzii” sunt de domeniul asistenţei sociale sau sunt şansă să audă cândva ,,vino, binecuvântatul Tatălui  Meu, moşteneşte…căci am fost… ”. Nici personajele nu scapă unor posibile amprentări  arhetipale. Michael Brock poate fi un avocat şi propriul “cazul pierdut” sau un Zacheu modern ce-şi pune bogăţia profesională în slujba săracilor condamnaţi de sistem.

“Avocatul străzii”de John Grisham oferă o lectură plăcută, încadrată de coordinate etice care nu lezează moralitatea ori bunele maniere; este o carte accesibilă şi stimulantă.

Scris de: Cristi Ariton

Când auzim spunându-se ca lumea e o scenă, zâmbim cu respectul cuvenit unui citat din William Shakespeare. Daca este insă să fim sinceri cu noi înşine, vom descoperi că fiecare dintre noi joacă mai multe roluri: unul acasă, altul la biserică, altul la şcoală, altul la serviciu, altul în compania prietenilor, în fine, altul cu el  înşuşi, chiar.

Despre roluri este vorba şi în romanul „Hristos răstignit din nou” al lui  Nikos Kazantzakis. Într-un obscur sat din Grecia ocupată de turci, la apusul Imperiului Otoman, există o tradiţie ca tot la şapte ani, în Săptămâna Mare să se „joace” evenimentele legate de Răstignirea lui Hristos. Încă de la Paştele anterior, sub îndrumarea preotului din sat, sunt aleşi protagoniştii ce-i vor „înscena” pe Caiafa, Pilat, Petru, Iacov, Ioan, Maria Magdalena, Iuda Iscarioteanul şi, în fine, pe Hristos Însuşi. Tradiţia e tradiţie şi teatrul e teatru,  numai că de data aceasta, întâmplător sau nu, personajele sunt puse în situaţii ce le forţează, fără să îşi dea seama, să îşi asume de-adevăratelea rolurile pe care le joacă…..

Pornit ca un demers de stânga – admiraţia faţă de Revoluţia bolşevică ce transpare clar din paginile operei fiind, de altfel,  singurul lucru ce îi poate fi reproşat lui Kazantsakis – romanul ajunge să fie o capodoperă a literaturii creştine, căci, nu este aşa, a-L căuta pe Hristos înseamnă a-L şi găsi. De o deosebită forţă a expresiei, cu o acţiune ce îl ţine pe cititor în permanenţă conectat, încât acesta devine el însuşi un personaj din carte, împărtăşind aievea întâmplările şi emoţiile povestirii, romanul ne invită să retrăim, în modernitate, patimile lui Hristos. Mai mult decât atât, el ne obligă să ne asumăm identitatea de creştini pe care pretindem a o avea – cel puţin, să reflectăm la aceasta.

Scris de: Dan Cosnita